marți, 9 mai 2017

Off topic

* De curand am realizat ca nu imi place sa fiu in preajma expertilor/specialistilor/supradotatilor/extra-inteligentilor, extra-dedicatilor, super-inimosilor. Evident, dintr-un sentiment de inferioritate profund, alta explicatie n-am :).

* Uneori prefer sa nu ma exprim pentru ca nu vreau/n-am chef/nu sunt in stare sa ma imi asum, sa ma justific, sa explic.

* Nu cadrez cu majoritatea. Nu stiu de ce, sunt intr-adevar un animal social si totusi...

* Incep o mie de chestii, toate ma pasioneaza, toate raman in aer. Pe de alta parte, urasc lucrurile neterminate, tot mai mult pe masura ce inaintez in varsta. Si de aici frustrari...

* Imi place sa lucrez in echipa, dar de pe pozitii egale - in acelasi timp urasc sa fiu sef. (Tot o treaba cu asumarea, ceva-ceva).

* Suport din ce in ce mai putin prostia, ingamfarea, elitismul, ignoranta, fitele, mamicismele, idiotenie, agramatii, atotstiutorii ignoranti. Da, probabil, in unele din situatii, pentru ca nu pot fi ca ei, in altele pentru ca nu le fac fata, in altele pentru ca nu am argumente sau pur si simplu imbatranesc si nu mai am timp de pierdut aiurea.

* Uraaaasc extremele, de oricare or fi ele, desi tind uneori sa ma aplec in vreo parte. Imi revin destul de rapid la starea de echilibru. Nu psihic, ala e precar.

* Ma intreb de ce naiba declar toate astea public. Probabil dorinta de atentie. sau nevoia de a scrie, bun, prost, dar sa scriu. Sau exorcizare.

4 comentarii:

  1. se cheama terapie prin spovedanie, face bine la nervi. :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Dacă după ce ai așternut aceste rânduri te simți mai bine vis-a-vis de cele scrise, e totuși un pas înainte. Dumitru P. (tataraseni)

    RăspundețiȘtergere
  3. Şi poate puţin şi din dorinţa de apartenenţă. De a descoperi că nu eşti singur/ă şi că există totuşi un grup (mic/mare) de oameni care-ţi seamănă.

    Mersul ăsta prin viaţă îmi seamănă din ce în ce mai mult cu mersul acrobatic pe sârmă: te mai clatini, te mai opreşti, mai eziţi, dar trebuie să-ţi găseşti echilibrul ca să mergi înainte.

    Nu în ultimul rând, ca să-i iubeşti pe oameni, trebuie să te depărtezi de ei (zicea cineva, iar pentru mine a fost revelaţia secolului). De departe, altfel îi vezi şi-i înţelegi, cu tot cu defecte, păcate, neajunsuri...
    Problema e că, din nou, teoria e mai simplă decât practica.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, s-ar putea sa cam ai dreptate. Cred ca imi caut o haita ceva, niciodata nu mi-a placut sa fiu singura, ba de multe ori m-am bagat pe sub pielea omului impotriva vointei sale, pana m-am prins ca de fapt nu suntem plamaditi la fel.

      Si, da, culmea, am ajuns sa iubesc mai mult oamenii, altfel, sa ii "accept"- desi nu de acceptul meu au nevoie, e un fel de a spune. Doar sa evit ceea ce mie nu imi face bine.

      Ștergere

Mulțumesc!